Am invatat sa-mi iubesc corpul
Cele mai multe femei ajung la un moment in viata in care accepta in sfarsit felul in care arata si incep sa se simta bine in propria piele. Dar ce faci cand trebuie sa inveti sa-ti placa zilnic ceea ce vezi? Si nu vorbim de cateva kg in plus sau alte cochetarii feminine, ci de situatii care ne pun viata in pericol...
Setta Wood
Pierderea piciorului nu m-a facut sa fiu altcineva
Setta Wood, 42 ani, locuieste in Stevenage, Marea Britanie, impreuna cu copiii (Lauren, 17 ani, Leigh, 15 ani, Lois, 12 ani si Luke, 6 ani). E divortata si studenta la psihologie.
Imi amintesc clar de ziua in care mi s-a amputat piciorul. Stateam in pat, uitandu-ma la ciotul ramas, acoperit doar cu bandaje, si ii spuneam asistentei: „Ce-ar fi sa-mi aduceti cantarul – sa vad cat am slabit in-tr-o singura zi?!“ Cam asa am incercat eu sa „gestionez“ pierderea suferita si schimbarea atat de evidenta a corpului meu: cu optimism si zambetul pe buze.
Am implinit 40 de ani la doua luni dupa operatia de amputare, dar inca refuz sa sarbatoresc schimbarea prefixului pana nu voi fi in stare sa dansez. Asa ca pretind ca am tot 39 de ani, pentru ca nu pot inca sa dansez, si de ziua mea am sarbatorit cu o petrecere in stil „balul piratilor“ – actuala conditie fizica mi se potrivea ca o manusa!
Totul a inceput in noiembrie 2006, cind am avut un accident de motocicleta. Mergeam pe autostrada, o masina a schimbat banda, iar soferul nu m-a vazut. Noroc cu un paramedic care se afla pe sosea in drum spre casa – el mi-a acordat primul ajutor, iar mai tarziu mi-a spus ca atunci nu credea ca o sa scap cu viata.
Printre multe alte leziuni, aveam o fractura deschisa de tibie. Chirurgii mi-au creat o noua glezna, cu os prelevat din zona soldului, cu tije metalice inserate, construindu-mi un soi de schela in jurul piciorului, dar la scurt timp am facut o infectie a osului piciorului.
Aveam dureri atroce si am dus-o intr-o agonie pana in iulie 2007, pana cand mi-am implorat medicul sa-mi taie piciorul, lucru care s-a intamplat in aprilie 2008. Pentru ca eram atat de disperata sa scap de durere, m-am impacat usor cu pierderea piciorului. Alte lucruri m-au surprins – de pilda reactia unor buni prieteni care m-au evitat.
Dupa trei luni mi s-a implantat prima proteza, prin Casa Nationala de Asigurari de Sanatate. Dar arata groaznic si ma jena la ciot. Si avea o culoare distonanta cu pielea mea. Asa ca am platit 12.000 lire pentru o proteza sofisticata care imi vine ca turnata si care are si un tatuaj!
Sunt si straini pe strada care ma intreaba malitios daca m-a durut cumva tatuajul, iar eu le raspund zambind „Nu, am avut avantajul ca am putut sa-mi trimit doar piciorul la tatuat, asa ca n-a durut deloc!“ Imi alint proteza „Gucci“, doar am dat o avere pe ea! Dar dat fiind faptul ca era cat pe ce sa mor, e un pret mic pe care a trebuit sa-l platesc.
„Mi-a luat o vreme sa accept noul look, dar azi sunt mandra de ceea ce sunt.“
Sam Peterson
Am suferit o mastectomie, dar nu mi-e rusine de cum arat
Sam Peterson, 38 ani, este director de dezvoltare. Locuieste in Wallsend cu sotul David, 41 ani, cu care are doi copii, Daniel, 13 ani, si Annabelle, 8 ani.
In perioada imediat urmatoare indicatiei de mastectomie, mii de intrebari mi se invarteau in cap. Cum o sa arate cicatricea? Cum or sa mai stea hainele pe mine? E drept ca dorinta mea cea mai mare era sa scap de celulele maligne care se dezvoltau in interiorul sanului, dar nu puteam sa nu ma gandesc cu groaza la cum ma va afecta aceasta operatie mutilanta.
Totul a inceput cu un accident de masina in martie 2006, cand impactul centurii de siguranta mi-a lasat vanatai pe sani. Dupa un timp am observat o secretie la unul dintre mameloane. Doctorul mi-a spus ca e din cauza loviturii, dar explicatia nu m-a multumit si am cerut o a doua opinie.
Chirurgul respectiv mi-a extirpat un canal, iar in urma analizei, a reiesit ca am carcinom ductal in situ si ca trebuie sa mi se extirpe sanul. Mintea mea se facuse tandari. Mi-era teama ca David sa nu ma respinga. Din fericire, m-a linistit spunandu-mi ca pentru el e important sa ma fac bine.
In ziua operatiei, ma simteam de parca urma sa fiu dusa la spanzuratoare. Dar medicul curant mi-a spus ceva care m-a linistit mai mult decat orice: „Ceea ce-ti voi face azi te va vindeca“. Pierderea sanului ma va ajuta sa scap de cancer, imi va permite sa-mi cresc copiii si sa imbatranesc alaturi de sotul meu, mi-am spus.
Cand mi-am revenit dupa operatie, am pus mana pe piept si am spus „nu mai e“ – nu sunt sigura daca ma refeream la sanul extirpat sau la la cancer, dar ma simteam euforica. Cateodata mi se mai intampla sa uit ca nu mai am un san: ieseam de la dus si ma uitam accidental in oglinda, iar lipsa lui ma speria pe moment.
In februarie 2007 am facut operatie de reconstructie. Da, recunosc ca trupul meu s-a schimbat, dar m-am schimbat si eu o data cu el.
„Intr-o lume perfecta, n-as fi avut aceste cicatrice, dar fara ele n-as mai fi in viata acum."
Danielle Bera
Pierderea parului nu ma mai deranjeaza deloc
Danielle Bera, 29 ani, e nutritionist si locuieste in Londra, cu partenerul ei, Woody Falconer, 28 ani.
Oamenii vorbesc despre par ca fiind cea mai de pret podoaba a femeii... la fel a fost si in cazul meu – lung, negru, stralucitor, o nebunie... Dar cand am implinit 18 ani, a inceput sa cada. Mereu mi-a fost teama sa nu-mi pierd parul pentru ca mama a ramas complet cheala dupa ce m-a nascut.
Cand pe scalp au inceput sa se formeze zone fara par mari cat o moneda, a fost un cosmar. La inceput, am incercat sa le acopar aranjandu-mi parul astfel incat sa nu se vada. Am fost la medici dermatologi si naturisti, am urmat un tratament cu minoxidil, o substanta care previne caderea parului si il ajuta sa se regenereze, si pentru o vreme am reusit sa stopez caderea parului.
Dar cand am implinit 21 de ani, in doar trei saptamani mi-a cazut tot parul de pe cap, la fel genele, sprancenele si parul de pe corp. Prietenul meu, cu care eram de ani buni, m-a parasit. M-am izolat in casa. Am renuntat sa mai ies in oras, sa ma vad cu prietenii. Cand in sfarsit mi-am facut curaj, purtem ochelari de soare si peruca. Ma detestam pentru felul cum aratam si imi pierdusem orice fel de incredere in mine.
Atunci l-am intalnit pe Woody. Au trecut trei luni pana sa indraznesc sa-i spun ca port peruca. Mi-era groaza la gandul ca s-ar putea trezi dimineata langa mine si mie-mi aluneca peruca, iar el descopera handicapul meu.Cand in sfarsit am recunoscut ce problema am, mi-a spus ca stia deja – ma cunostea de mai mult timp, de pe vremea cand aveam un par superb. Mi-a spus ca nu-i pasa si ca ma iubeste pentru ceea ce sunt.
Cu vreo trei ani in urma, parul a inceput sa creasca din nou, dupa care iarasi cadea in smocuri. Era prea mult pentru mine, chiar si cu Woody alaturi, asa ca am decis sa ma rad in cap. In semn de sprijin, Woody a facut la fel. Nu mai port peruci, dar am o colectie de esarfe dragute. Pot sa ma uit in oglinda si chiar imi place ceea ce vad: o femeie fericita.
„Trebuie sa te iubesti pentru ceea ce esti, orice-ar insemna asta."
Adaptare de Daniela Palade Teodorescu, text si foto: IPC Media/Essentials
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
miercuri, 3 noiembrie 2010
Ar trebui sa invat ceva din acest articol
Am invatat sa-mi iubesc corpul
Cele mai multe femei ajung la un moment in viata in care accepta in sfarsit felul in care arata si incep sa se simta bine in propria piele. Dar ce faci cand trebuie sa inveti sa-ti placa zilnic ceea ce vezi? Si nu vorbim de cateva kg in plus sau alte cochetarii feminine, ci de situatii care ne pun viata in pericol...
Setta Wood
Pierderea piciorului nu m-a facut sa fiu altcineva
Setta Wood, 42 ani, locuieste in Stevenage, Marea Britanie, impreuna cu copiii (Lauren, 17 ani, Leigh, 15 ani, Lois, 12 ani si Luke, 6 ani). E divortata si studenta la psihologie.
Imi amintesc clar de ziua in care mi s-a amputat piciorul. Stateam in pat, uitandu-ma la ciotul ramas, acoperit doar cu bandaje, si ii spuneam asistentei: „Ce-ar fi sa-mi aduceti cantarul – sa vad cat am slabit in-tr-o singura zi?!“ Cam asa am incercat eu sa „gestionez“ pierderea suferita si schimbarea atat de evidenta a corpului meu: cu optimism si zambetul pe buze.
Am implinit 40 de ani la doua luni dupa operatia de amputare, dar inca refuz sa sarbatoresc schimbarea prefixului pana nu voi fi in stare sa dansez. Asa ca pretind ca am tot 39 de ani, pentru ca nu pot inca sa dansez, si de ziua mea am sarbatorit cu o petrecere in stil „balul piratilor“ – actuala conditie fizica mi se potrivea ca o manusa!
Totul a inceput in noiembrie 2006, cind am avut un accident de motocicleta. Mergeam pe autostrada, o masina a schimbat banda, iar soferul nu m-a vazut. Noroc cu un paramedic care se afla pe sosea in drum spre casa – el mi-a acordat primul ajutor, iar mai tarziu mi-a spus ca atunci nu credea ca o sa scap cu viata.
Printre multe alte leziuni, aveam o fractura deschisa de tibie. Chirurgii mi-au creat o noua glezna, cu os prelevat din zona soldului, cu tije metalice inserate, construindu-mi un soi de schela in jurul piciorului, dar la scurt timp am facut o infectie a osului piciorului.
Aveam dureri atroce si am dus-o intr-o agonie pana in iulie 2007, pana cand mi-am implorat medicul sa-mi taie piciorul, lucru care s-a intamplat in aprilie 2008. Pentru ca eram atat de disperata sa scap de durere, m-am impacat usor cu pierderea piciorului. Alte lucruri m-au surprins – de pilda reactia unor buni prieteni care m-au evitat.
Dupa trei luni mi s-a implantat prima proteza, prin Casa Nationala de Asigurari de Sanatate. Dar arata groaznic si ma jena la ciot. Si avea o culoare distonanta cu pielea mea. Asa ca am platit 12.000 lire pentru o proteza sofisticata care imi vine ca turnata si care are si un tatuaj!
Sunt si straini pe strada care ma intreaba malitios daca m-a durut cumva tatuajul, iar eu le raspund zambind „Nu, am avut avantajul ca am putut sa-mi trimit doar piciorul la tatuat, asa ca n-a durut deloc!“ Imi alint proteza „Gucci“, doar am dat o avere pe ea! Dar dat fiind faptul ca era cat pe ce sa mor, e un pret mic pe care a trebuit sa-l platesc.
„Mi-a luat o vreme sa accept noul look, dar azi sunt mandra de ceea ce sunt.“
Sam Peterson
Am suferit o mastectomie, dar nu mi-e rusine de cum arat
Sam Peterson, 38 ani, este director de dezvoltare. Locuieste in Wallsend cu sotul David, 41 ani, cu care are doi copii, Daniel, 13 ani, si Annabelle, 8 ani.
In perioada imediat urmatoare indicatiei de mastectomie, mii de intrebari mi se invarteau in cap. Cum o sa arate cicatricea? Cum or sa mai stea hainele pe mine? E drept ca dorinta mea cea mai mare era sa scap de celulele maligne care se dezvoltau in interiorul sanului, dar nu puteam sa nu ma gandesc cu groaza la cum ma va afecta aceasta operatie mutilanta.
Totul a inceput cu un accident de masina in martie 2006, cand impactul centurii de siguranta mi-a lasat vanatai pe sani. Dupa un timp am observat o secretie la unul dintre mameloane. Doctorul mi-a spus ca e din cauza loviturii, dar explicatia nu m-a multumit si am cerut o a doua opinie.
Chirurgul respectiv mi-a extirpat un canal, iar in urma analizei, a reiesit ca am carcinom ductal in situ si ca trebuie sa mi se extirpe sanul. Mintea mea se facuse tandari. Mi-era teama ca David sa nu ma respinga. Din fericire, m-a linistit spunandu-mi ca pentru el e important sa ma fac bine.
In ziua operatiei, ma simteam de parca urma sa fiu dusa la spanzuratoare. Dar medicul curant mi-a spus ceva care m-a linistit mai mult decat orice: „Ceea ce-ti voi face azi te va vindeca“. Pierderea sanului ma va ajuta sa scap de cancer, imi va permite sa-mi cresc copiii si sa imbatranesc alaturi de sotul meu, mi-am spus.
Cand mi-am revenit dupa operatie, am pus mana pe piept si am spus „nu mai e“ – nu sunt sigura daca ma refeream la sanul extirpat sau la la cancer, dar ma simteam euforica. Cateodata mi se mai intampla sa uit ca nu mai am un san: ieseam de la dus si ma uitam accidental in oglinda, iar lipsa lui ma speria pe moment.
In februarie 2007 am facut operatie de reconstructie. Da, recunosc ca trupul meu s-a schimbat, dar m-am schimbat si eu o data cu el.
„Intr-o lume perfecta, n-as fi avut aceste cicatrice, dar fara ele n-as mai fi in viata acum."
Danielle Bera
Pierderea parului nu ma mai deranjeaza deloc
Danielle Bera, 29 ani, e nutritionist si locuieste in Londra, cu partenerul ei, Woody Falconer, 28 ani.
Oamenii vorbesc despre par ca fiind cea mai de pret podoaba a femeii... la fel a fost si in cazul meu – lung, negru, stralucitor, o nebunie... Dar cand am implinit 18 ani, a inceput sa cada. Mereu mi-a fost teama sa nu-mi pierd parul pentru ca mama a ramas complet cheala dupa ce m-a nascut.
Cand pe scalp au inceput sa se formeze zone fara par mari cat o moneda, a fost un cosmar. La inceput, am incercat sa le acopar aranjandu-mi parul astfel incat sa nu se vada. Am fost la medici dermatologi si naturisti, am urmat un tratament cu minoxidil, o substanta care previne caderea parului si il ajuta sa se regenereze, si pentru o vreme am reusit sa stopez caderea parului.
Dar cand am implinit 21 de ani, in doar trei saptamani mi-a cazut tot parul de pe cap, la fel genele, sprancenele si parul de pe corp. Prietenul meu, cu care eram de ani buni, m-a parasit. M-am izolat in casa. Am renuntat sa mai ies in oras, sa ma vad cu prietenii. Cand in sfarsit mi-am facut curaj, purtem ochelari de soare si peruca. Ma detestam pentru felul cum aratam si imi pierdusem orice fel de incredere in mine.
Atunci l-am intalnit pe Woody. Au trecut trei luni pana sa indraznesc sa-i spun ca port peruca. Mi-era groaza la gandul ca s-ar putea trezi dimineata langa mine si mie-mi aluneca peruca, iar el descopera handicapul meu.Cand in sfarsit am recunoscut ce problema am, mi-a spus ca stia deja – ma cunostea de mai mult timp, de pe vremea cand aveam un par superb. Mi-a spus ca nu-i pasa si ca ma iubeste pentru ceea ce sunt.
Cu vreo trei ani in urma, parul a inceput sa creasca din nou, dupa care iarasi cadea in smocuri. Era prea mult pentru mine, chiar si cu Woody alaturi, asa ca am decis sa ma rad in cap. In semn de sprijin, Woody a facut la fel. Nu mai port peruci, dar am o colectie de esarfe dragute. Pot sa ma uit in oglinda si chiar imi place ceea ce vad: o femeie fericita.
„Trebuie sa te iubesti pentru ceea ce esti, orice-ar insemna asta."
Adaptare de Daniela Palade Teodorescu, text si foto: IPC Media/Essentials
Cele mai multe femei ajung la un moment in viata in care accepta in sfarsit felul in care arata si incep sa se simta bine in propria piele. Dar ce faci cand trebuie sa inveti sa-ti placa zilnic ceea ce vezi? Si nu vorbim de cateva kg in plus sau alte cochetarii feminine, ci de situatii care ne pun viata in pericol...
Setta Wood
Pierderea piciorului nu m-a facut sa fiu altcineva
Setta Wood, 42 ani, locuieste in Stevenage, Marea Britanie, impreuna cu copiii (Lauren, 17 ani, Leigh, 15 ani, Lois, 12 ani si Luke, 6 ani). E divortata si studenta la psihologie.
Imi amintesc clar de ziua in care mi s-a amputat piciorul. Stateam in pat, uitandu-ma la ciotul ramas, acoperit doar cu bandaje, si ii spuneam asistentei: „Ce-ar fi sa-mi aduceti cantarul – sa vad cat am slabit in-tr-o singura zi?!“ Cam asa am incercat eu sa „gestionez“ pierderea suferita si schimbarea atat de evidenta a corpului meu: cu optimism si zambetul pe buze.
Am implinit 40 de ani la doua luni dupa operatia de amputare, dar inca refuz sa sarbatoresc schimbarea prefixului pana nu voi fi in stare sa dansez. Asa ca pretind ca am tot 39 de ani, pentru ca nu pot inca sa dansez, si de ziua mea am sarbatorit cu o petrecere in stil „balul piratilor“ – actuala conditie fizica mi se potrivea ca o manusa!
Totul a inceput in noiembrie 2006, cind am avut un accident de motocicleta. Mergeam pe autostrada, o masina a schimbat banda, iar soferul nu m-a vazut. Noroc cu un paramedic care se afla pe sosea in drum spre casa – el mi-a acordat primul ajutor, iar mai tarziu mi-a spus ca atunci nu credea ca o sa scap cu viata.
Printre multe alte leziuni, aveam o fractura deschisa de tibie. Chirurgii mi-au creat o noua glezna, cu os prelevat din zona soldului, cu tije metalice inserate, construindu-mi un soi de schela in jurul piciorului, dar la scurt timp am facut o infectie a osului piciorului.
Aveam dureri atroce si am dus-o intr-o agonie pana in iulie 2007, pana cand mi-am implorat medicul sa-mi taie piciorul, lucru care s-a intamplat in aprilie 2008. Pentru ca eram atat de disperata sa scap de durere, m-am impacat usor cu pierderea piciorului. Alte lucruri m-au surprins – de pilda reactia unor buni prieteni care m-au evitat.
Dupa trei luni mi s-a implantat prima proteza, prin Casa Nationala de Asigurari de Sanatate. Dar arata groaznic si ma jena la ciot. Si avea o culoare distonanta cu pielea mea. Asa ca am platit 12.000 lire pentru o proteza sofisticata care imi vine ca turnata si care are si un tatuaj!
Sunt si straini pe strada care ma intreaba malitios daca m-a durut cumva tatuajul, iar eu le raspund zambind „Nu, am avut avantajul ca am putut sa-mi trimit doar piciorul la tatuat, asa ca n-a durut deloc!“ Imi alint proteza „Gucci“, doar am dat o avere pe ea! Dar dat fiind faptul ca era cat pe ce sa mor, e un pret mic pe care a trebuit sa-l platesc.
„Mi-a luat o vreme sa accept noul look, dar azi sunt mandra de ceea ce sunt.“
Sam Peterson
Am suferit o mastectomie, dar nu mi-e rusine de cum arat
Sam Peterson, 38 ani, este director de dezvoltare. Locuieste in Wallsend cu sotul David, 41 ani, cu care are doi copii, Daniel, 13 ani, si Annabelle, 8 ani.
In perioada imediat urmatoare indicatiei de mastectomie, mii de intrebari mi se invarteau in cap. Cum o sa arate cicatricea? Cum or sa mai stea hainele pe mine? E drept ca dorinta mea cea mai mare era sa scap de celulele maligne care se dezvoltau in interiorul sanului, dar nu puteam sa nu ma gandesc cu groaza la cum ma va afecta aceasta operatie mutilanta.
Totul a inceput cu un accident de masina in martie 2006, cand impactul centurii de siguranta mi-a lasat vanatai pe sani. Dupa un timp am observat o secretie la unul dintre mameloane. Doctorul mi-a spus ca e din cauza loviturii, dar explicatia nu m-a multumit si am cerut o a doua opinie.
Chirurgul respectiv mi-a extirpat un canal, iar in urma analizei, a reiesit ca am carcinom ductal in situ si ca trebuie sa mi se extirpe sanul. Mintea mea se facuse tandari. Mi-era teama ca David sa nu ma respinga. Din fericire, m-a linistit spunandu-mi ca pentru el e important sa ma fac bine.
In ziua operatiei, ma simteam de parca urma sa fiu dusa la spanzuratoare. Dar medicul curant mi-a spus ceva care m-a linistit mai mult decat orice: „Ceea ce-ti voi face azi te va vindeca“. Pierderea sanului ma va ajuta sa scap de cancer, imi va permite sa-mi cresc copiii si sa imbatranesc alaturi de sotul meu, mi-am spus.
Cand mi-am revenit dupa operatie, am pus mana pe piept si am spus „nu mai e“ – nu sunt sigura daca ma refeream la sanul extirpat sau la la cancer, dar ma simteam euforica. Cateodata mi se mai intampla sa uit ca nu mai am un san: ieseam de la dus si ma uitam accidental in oglinda, iar lipsa lui ma speria pe moment.
In februarie 2007 am facut operatie de reconstructie. Da, recunosc ca trupul meu s-a schimbat, dar m-am schimbat si eu o data cu el.
„Intr-o lume perfecta, n-as fi avut aceste cicatrice, dar fara ele n-as mai fi in viata acum."
Danielle Bera
Pierderea parului nu ma mai deranjeaza deloc
Danielle Bera, 29 ani, e nutritionist si locuieste in Londra, cu partenerul ei, Woody Falconer, 28 ani.
Oamenii vorbesc despre par ca fiind cea mai de pret podoaba a femeii... la fel a fost si in cazul meu – lung, negru, stralucitor, o nebunie... Dar cand am implinit 18 ani, a inceput sa cada. Mereu mi-a fost teama sa nu-mi pierd parul pentru ca mama a ramas complet cheala dupa ce m-a nascut.
Cand pe scalp au inceput sa se formeze zone fara par mari cat o moneda, a fost un cosmar. La inceput, am incercat sa le acopar aranjandu-mi parul astfel incat sa nu se vada. Am fost la medici dermatologi si naturisti, am urmat un tratament cu minoxidil, o substanta care previne caderea parului si il ajuta sa se regenereze, si pentru o vreme am reusit sa stopez caderea parului.
Dar cand am implinit 21 de ani, in doar trei saptamani mi-a cazut tot parul de pe cap, la fel genele, sprancenele si parul de pe corp. Prietenul meu, cu care eram de ani buni, m-a parasit. M-am izolat in casa. Am renuntat sa mai ies in oras, sa ma vad cu prietenii. Cand in sfarsit mi-am facut curaj, purtem ochelari de soare si peruca. Ma detestam pentru felul cum aratam si imi pierdusem orice fel de incredere in mine.
Atunci l-am intalnit pe Woody. Au trecut trei luni pana sa indraznesc sa-i spun ca port peruca. Mi-era groaza la gandul ca s-ar putea trezi dimineata langa mine si mie-mi aluneca peruca, iar el descopera handicapul meu.Cand in sfarsit am recunoscut ce problema am, mi-a spus ca stia deja – ma cunostea de mai mult timp, de pe vremea cand aveam un par superb. Mi-a spus ca nu-i pasa si ca ma iubeste pentru ceea ce sunt.
Cu vreo trei ani in urma, parul a inceput sa creasca din nou, dupa care iarasi cadea in smocuri. Era prea mult pentru mine, chiar si cu Woody alaturi, asa ca am decis sa ma rad in cap. In semn de sprijin, Woody a facut la fel. Nu mai port peruci, dar am o colectie de esarfe dragute. Pot sa ma uit in oglinda si chiar imi place ceea ce vad: o femeie fericita.
„Trebuie sa te iubesti pentru ceea ce esti, orice-ar insemna asta."
Adaptare de Daniela Palade Teodorescu, text si foto: IPC Media/Essentials
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu